Despre ceea ce știi dar ai uitat să–ți mai amintești.

Mă uit consternat în jurul meu și văd cum boala, de orice fel, domină din ce în ce mai mult omul, apoi planeta. Încet, încet, devine imposibil să mai găsești un om sănătos. Dureri de tot felul chinuie parcă la nesfârșit, întreaga planetă. În același timp, nimeni nu mai are timp să se vindece. Dar care e cauza? Din punctul meu de vedere, cauza începe cu tine, dacă privești planeta din spațiu, o să vezi că toate continentele formează un tot, apoi cobori, te oprești și vezi Europa, apoi mai jos și vezi țara în care ești, apoi și mai jos iți vezi orașul, apoi și mai jos iți vezi casa, apoi camera ta, în camera ta, ești tu. De acolo trebuie să înceapă schimbarea. Mă uit în jur și toată lumea se plânge de toată lumea. Eu mă plâng de tine, tu de altul și așa mai departe. Dar nimeni nu face nimic, doar ne plângem. Dacă fiecare se plânge de fiecare înseamnă că, automat, fiecare are un gând negativ pentru fiecare. Era o vreme când se spunea că în România nimeni nu putea muri de foame, puteai bate la orice ușa și era imposibil să nu primești un colț de pâine, o farfurie cu ciorbă, o cană cu apă, ERA o vreme. Deja, ușile nu se mai deschid nici între cunoscuți. Dacă iți sună telefonul, vezi cine te sună și stai să te gândești, ce o vrea cel de la celălalt capăt, de ce mai are nevoie, oare nu știe că nu am timp? Nimeni nu mai sună pe nimeni ca să-l întrebe STRICT de sănătate sau pur și simplu doar să-i audă vocea, de drag. Orice conversație începe cu “Bună, ce faci?” evident, clișeu, pentru că apoi să continuăm cu “Auzi, ai cum să mă ajuți și pe mine cu….?”