O lume uitată

Acum o mie şapte sute de ani, s-au pierdut elemente cheie ale moştenirii noastre străvechi, acestea fiind încredinţate înalţilor preoţi şi tradiţiilor ezoterice ale momentului. În efortul de a simplifica tradiţiile religioase şi istorice slab organizate din acea perioadă, la începutul secolului al patrulea d.Ch. Împăratul roman Constantin a format un consiliu de istorici şi de cărturari. Cunoscut mai târziu sub numele de Conciliul de la Niceea, acesta s-a achitat de directiva primită şi a recomandat ca cel puţin douăzeci şi cinci de documente să fie modificate sau eliminate din colecţia de texte. Conciliul a considerat că multe dintre lucrările examinate sunt în plus, conţinând povestiri ce se suprapun, sau parabole care se repetă. Alte manuscrise erau atât de abstracte şi uneori atât de mistice, încât s-a considerat că nu pot avea o valoare practică. În plus, alte douăzeci de documente au fost îndepărtate şi păstrate doar pentru uzul unor cercetători privilegiaţi şi al anumitor învăţaţi. Cărţile rămase au fost comprimate şi rearanjate, pentru a le da un înţeles mai mare şi pentru a le face mai accesibile cititorului de rând.

Fiecare dintre aceste decizii a contribuit la a încurca şi mai mult misterul rostului existenţei şi al posibilităţilor noastre, precum şi relaţiile dintre noi, ca indivizi. În urma îndeplinirii sarcinii lor, conciliul a elaborat un singur document, în anul 325 d.Ch.

Rezultatul muncii lor rămâne, probabil, unul dintre cele mai controversate texte ale istoriei sacre. El este astăzi cunoscut sub numele de Sfânta Biblie.

O mie şapte sute de ani mai târziu, implicaţiile acţiunilor întreprinse de Conciliul de la Niceea continuă să modeleze politica, structura socială, înţelegerea religioasă şi tehnologia vieţii noastre. Deşi trăim într-o lume sofisticată, bazată pe ştiinţă, presupunerile ce au condus la realizările noastre tehnice sunt puternic înrădăcinate în credinţele după care ne raportăm la lumea noastră. Această înţelegere, dezvoltată pe parcursul a mii de ani, a devenit chiar fundamentul ştiinţei noastre.

De exemplu, cât de diferită ar fi tehnologia din industria petrolieră, cea aflată la cârma economiei noastre actuale, dacă am fi recunoscut legile armoniei şi ne-am fi pus în funcţiune utilajele, prin simpla lor ajustare la banda de energie de şapte centimetri lăţime care străbate lumea noastră? O asemenea tehnologie nu este posibilă, decât dacă facem loc unui sistem de credinţe care înţelege legile holistice ale naturii, reprezentând chiar principiile care au dispărut din tradiţiile noastre sacre, cu aproape două mii de ani din urmă.

Poate că incapacitatea noastră de a identifica aceste relaţii este reflectată de o tehnologie care consideră că trebuie să stăpânim formele de energie obţinute prin ardere sau explozie, pentru a alimenta cu combustibil această lume. O astfel de manifestare exterioară în tehnologie ar putea oglindi sentimentul de separare din interiorul nostru.

Cu certitudine, aceste implicaţii nu ar fi putut fi văzute de membrii conciliului de la Niceea, acum aproape două mii de ani şi nici măcar de către traducătorii textelor la care ne-am referit, sute de ani mai târziu. De exemplu, o declaraţie atribuită arhiepiscopului de Canterbury, Wake, sugerează o anume necunoaştere a edictelor de la Niceea, deoarece, atunci când a fost întrebat de ce a ales să treacă prin chinul traducerii unor asemenea texte, în loc să-şi publice propriile texte, arhiepiscopul a răspuns: „Pentru că am sperat că astfel de scrieri vor avea parte de o acceptare mai generală şi mai lipsită de prejudecăţi, din partea oricărei categorii de oameni, decât orice lucru ce ar fi putut scris de către cineva în viaţă.”

Cum ar fi putut membrii conciliului să ştie, în secolul al patrulea, că această carte creată de ei va deveni baza uneia dintre cele mai mari religii din lume?

În ultimii ani, documente individuale şi biblioteci întregi pierdute după moartea lui Christos, au fost recuperate, traduse şi puse la dispoziţia marelui public, si nu există nici o compilaţie care să conţină toate informaţiile, întrucât traducerile reprezintă produsul a diferiţi autori, care au lucrat în limbi diferite şi în momente diferite, de-a lungul secolelor. Au existat, totuşi, din când în când, grupuri de traduceri. Prin activitatea cărturarilor moderni, a fost elaborată o compilaţie a unor cărţi biblice pierdute, publicată la începutul secolului al douăzecilea.

Consecinţele îndepărtării, sau, în unele cazuri, ale modificării acestor patruzeci şi unu de cărţi şi poate şi a altora, care ar fi putut prezenta detalii ale moştenirii noastre şi a relaţiei noastre cu cosmosul, se fac simţite şi astăzi. Absenţa unor asemenea texte cheie ar putea explica de ce mulţi dintre noi au senzaţia că documentele biblice au un caracter confuz şi incomplet. În ceea ce-i priveşte atât pe cercetătorii serioşi, cât şi pe istoricii ocazionali, a şti că asemenea documente există, oferă sentimentul că lucrurile se pot, cumva, clarifica. Că şi cum am trăi un mister modern, de-abia acum, la aproape două mii de ani după ce au dispărut din literatura accesibilă publicului larg, putem, în sfârşit, să ne completăm istoria.

Acum, recuperarea cărţilor pierdute ale Bibliei a aruncat o lumină nouă şi, poate, a deschis uşa spre întrebări şi mai mari cu privire la modul în care înţelegem noi lumea. Ceea ce ştim este, cel mult, că viziunea şi interpretarea trecutului nostru istoric, precum şi rolul nostru în creaţie, sunt incomplete. Este oare posibil ca însăşi fundamentul societăţii, a culturii, limbii, religiei, ştiinţei şi tehnologiei noastre – dacă nu chiar şi modul în care ne iubim unul pe altul – să se bazeze pe o înţelegere incompletă a istoriei noastre cele mai sacre şi mai străvechi? Ce am uitat noi, oare, în legătură cu relaţia pe care trebuie s-o avem cu forţele din lumea noastră şi care ne împiedică să înţelegem vindecarea petrecută în acea seară, în parcarea restaurantului din Georgia? Poate că golul din înţelegerea noastră poate fi, în sfârşit, umplut, în lumina noilor revelaţii aduse nouă de o înţelepciune care constituie baza religiilor principale din lumea noastră: învăţăturile vechilor esenieni.

Misterioşii esenieni

Cu cinci sute de ani înainte de naşterea lui Christos, un misterios grup de cărturari a decis formarea unor comunităţi care să se conducă după o veche învăţătură, ale cărei începuturi se situează înaintea istoriei, aşa cum o cunoaştem noi. Cunoscute sub numele colectiv de esenieni, acestea reprezentau diferite secte care îi includeau pe nazireni şi pe ebioniţi. Învăţaţii romani şi evrei se refereau la esenieni ca la „o rasă în sine, mult mai remarcabilă decât oricare alta din lume.”  Multe părţi din tradiţiile lor se regăsesc în scrieri străvechi, cum ar fi hieroglifele sumeriene, datând din 4000 î.Ch.

Elemente din aproape orice sistem major de credinţă cunoscut astăzi îşi au rădăcina în această tradiţie de înţelepciune, inclusiv cele din China, Tibet, Egipt, India, Palestina, Grecia şi din sud-vestul Americii de Sud. În plus, multe dintre marile tradiţii ale Iu: ni vestice îşi au şi ele rădăcina în acelaşi sistem de informaţii, inclusiv francmasonii, gnosticii, creştinii şi cabaliştii.8

Cunoscuţi şi sub denumirea de „Elita” sau „Cei Aleşi” esenienii au fost primii oameni care au condamnat, în mod deschis, sclavia, folosirea de servitori şi uciderea de animale pentru hrană, întrucât considerau că munca fizică este o comuniune vindecătoare cu pământul, ei erau agricultori, trăind aproape de pământul care le dăduse naştere. Esenienii vedeau în rugăciune limbajul prin care puteau cinsti natura şi inteligenţa creativă a cosmosului – iar ei nu făceau nici o distincţie între acestea două. Practicau rugăciunea în mod regulat. Prima rugăciune a zilei avea loc în întunericul ce preceda apariţia zorilor, când se pregăteau să lucreze câmpul. Aceasta era urmată de rugăciuni înainte şi după fiecare masă, iar ultima rugăciune era cea de la culcare. Vedeau în practica rugăciunii mai degrabă o oportunitate de a participa la procesul de creaţie a propriilor lor vieţi, şi nu un ritual structurat, necesar a fi urmat pe parcursul zilei.

Vegetarieni stricţi în raport cu standardele de azi, membrii comunităţilor eseniene se abţineau de la consumul de carne animală, alimente cu sânge şi de băuturi obţinute prin fermentare.

Poate că una dintre cele mai clare explicaţii cu privire la dieta lor o găsim în acest pasaj din Manuscrisele de la Marea Moartă: „Nu omorî hrana care intră în gura ta. Pentru că, dacă mănânci hrană vie, vei fi mai viu, dar, dacă îţi omori hrana, hrana moartă te va omorî şi ea pe tine. Căci viaţa vine doar din viaţă şi moartea vine, întotdeauna, din moarte.

Asta, deoarece tot ceea ce îţi omoară alimentele, îţi omoară şi ţie corpul!’

 Stilul lor de viaţă le permitea să atingă vârste înaintate, ajungând până la 120 de ani sau mai mult, bucurându-se de vitalitate şi rezistenţă.

Esenienii erau cărturari meticuloşi, care îşi consemnau tradiţiile pentru generaţiile viitoare, pe care şi le puteau doar imagina. Poate că cel mai bun exemplu al muncii lor poate fi văzut în bibliotecile secrete pe care le-au lăsat în întreaga lume. Ca nişte capsule ale timpului plasate metodic, manuscrisele prezintă instantanee ale gândirii unui popor străvechi şi ale unei înţelepciuni uitate. Care este mesajul lor pentru noi, cei de azi?